Slavă Domnului, anul ăsta am scăpat! E prima dată, de când s-a schimbat 23 august cu 1 decembrie, că am avut și noi o Zi Națională care chiar a mirosit a sărbătoare.

Vă aduceți aminte paradele zgribulite: tancurile uruie sinistru pe bulevardul gol, doar un pâlc de curioși tremură în viscol, șenilele îi împroașcă cu zloată, promoroacă pe blindaj, lumânări de muci la nasul soldaților, rictus înghețat pe față, au primit ordin ca măcar atunci când trec prin fața tribunei oficiale și a camerelor să nu dârdăie că-i ia mama dracu, elicopterele și avioanele iar nu zboară din cauza ceții.

De data asta, a fost altfel. Vremea frumoasă i-a scos pe români din casă. Le-a dat chef de petrecere. Metrourile spre Aviatorilor au gemut de încărcate ce erau. Autobuzele spre Kiseleff au dat pe dinafară. Copii, mulți copii. Unii, mici cât un steguleț. În cârcă sau de mână. Dar și părinți, bunici, îndrăgostiți, găști de puști rebeli. Cu toții, parcă teleghidați spre Șosea. Cu toții, foarte veseli.

Președintele, degrabă vărsătoriu de lacrimi, se șterge înduioșat la ochi. Un grup de fete, frumușele foc, îmbrăcate în uniforme cambrate, tocmai își termină numărul de jonglerie cu puștile. Lume multă pe margine. Trotuarele sunt pline. Baloane, stegulețe, cocarde, eșarfe. Se aplaudă și se huiduie cu relaxare. Nici fluierăturile nu sunt ca de obicei. Într-un fel șuieri când îți îngheață bucile obrazului și ți se încleștează maxilarele și altfel, când e cald și soare. Îl fluieri pe Băsescu parcă a-i chema un taxi. Ca după o fată pe 6 martie. Cum nu cred în încălzirea globală, mă tem că la anul ne vom întoarce la viscol și zloată. Va mai trece multă vreme până să avem iar o Zi Națională cu soare.

Întotdeauna i-am invidiat pe francezi pentru 14 iulie al lor. (Las"™ că nu înțeleg cum poți să celebrezi începutul unei epoci de masacre!) Sau pe americani, cu 4 iulie. Înainte, pe 23 august, era cald, era frumos, dar îți tăiau tovarășii tot cheful. Vânzările de bere erau interzise până la ora 13, ca să nu o șteargă proletarul de la defilare la cârciumă. Oricum, aia nu era sărbătoare, era comemorarea ocupării țării de ruși!

Acum avem o sărbătoare autentică, probabil cea mai importantă a neamului, dar pusă în pragul iernii. Românul iese din casă doar să prindă o porție de ciolan cu fasole și-o țuică pe daiboj, apoi se întoarce încins, se așază la masă și-și înjură nevasta că nu știe să gătească ca Onțanu. După care cască ochii și moțăie la televizor până seara, de-a ajuns că confunde Ziua Națională cu ziua ProTV. Când a fost aleasă 1 Decembrie, au fost în discuție mai multe variante. Toate, cu excepția aberației de a păstra 23 august, cădeau iarna: 17 sau 21 decembrie (zilele martiriilor din 1989), 22 decembrie (ziua lui Iliescu), 15 ianuarie (ziua lui Eminescu), 24 ianuarie (Unirea Principatelor).

O singură variantă îndeplinește criteriul meteo: vechea zi națională a României, dinaintea ocupației sovietice, 10 Mai. Care ne-a dat, nu-i așa, Domn, Țară și Regat. Pe 10 mai 1866, Carol I intră în București și devine Domn al Principatelor Unite. Pe 10 mai 1877, același Carol I proclamă independența țării. În fine, pe 10 mai 1881, România devine Regat, iar Carol I este încoronat cu Coroana de Oțel, făcută din oțelul unui tun otoman cucerit în 1877.

Propunerea nu e nouă, dar de fiecare dată când a fost adusă în discuție, argumentul contra al feseniștilor a fost că suntem republică, deci e nepotrivit să avem o zi națională care amintește de monarhie.

Acum conjunctura pentru reconsiderarea lui 10 Mai este unică. Dacă toți feseniștii de ieri au devenit azi monarhiști și se fugăresc în jurul tronului, măcar un folos să avem și noi, poporul.

De-aia transmit un mesaj mobilizator: să se unească dudiștii cu pauliștii și cu regaliștii pe stil vechi (într-un consens care ar trebui să-l umple de satisfacții concrete pe Iliescu) și să proclame 10 Mai Zi Națională! La urma urmei, ar fi legată de Carol I care, săracul, n-a avut urmași. Restul e politică și moștenire.