- 02-02-2018, O înfrățire de suflet
- 26-04-2017, CLUBUL DE LIMBI STRAINE Media 10 Afterschool
- 30-07-2013, Webasto pentru Agricultură!
- 24-07-2013, Valentin Creață vă invită la Expoziția "Tendință și culoare"
- 15-07-2013, Tunul antigrindină: tehnologia care "păzește" culturile dacă este pornită cu 20 de minute înaintea furtunii
Cu 10 ani în urmă, Argentina anunța intrarea în incapacitate de plată, dar a ieșit din criză respingând măsurile de austeritate aplicate astăzi în zona euro pentru salvarea monedei comune, se arată într-o analiză AFP.
Președintele Argentinei, Cristina Kirchner, realeasă recent pentru un al doilea mandat grație și reformelor economice promovate de administrația sa, declara în urmă cu o săptămână că actuala criză a datoriilor din zona euro este "o reflectare a Argentinei anului 2001". "Am spus atunci că morții nu-și pot plăti datoriile și că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să reluăm creșterea economică", a subliniat Kirchner, reamintind de politica predecesorului său și în același timp soțul său, Nestor Kirchner, președinte între anii 2003 și 2007.
Politica adoptată la acea vreme a constat în relansarea consumului prin creditarea cu dobânzi reduse și multiplicarea subvențiilor, dar aplicând un plan riguros de colectare a taxelor și impozitelor. Aceste măsuri s-au dovedit benefice, întrucât din anul 2003 media creșterii economice anuale este de 8% și rata șomajului s-a stabilizat în jurul a 7%.
"Criza europeană prezintă unele asemănări cu criza din Argentina", consideră Belen Olaiz, de la institutul de analiză economică Abeceb, susținând că "măsurile de austeritate și deflația nu au avut nici un rezulat pozitiv în țările Uniunii Europene". Dar directorul general al FMI, Christine Lagarde, nu aprobă această comparație, reamintind că statele europene atinse de criză sunt suținute de partenerii lor europeni. "Legarea monedei naționale de dolar nu este același lucru cu o uniune monetară profund integrată', subliniază ea.
Însă pentru analiștii din domeniul economic, comparația rămâne interesantă. "La fel cum se întâmplă astăzi cu unele state europene, la vremea respectivă Argentina nu mai putea nici să se finanțeze și nici să renunțe la rata de schimb fixă", spune Marina Dal Poggetto, director la compania de consultanță Bein and Associates. Argentina a încercat din răsputeri să păstreze paritatea 1 peso = 1 dolar, la care a renunțat în final în 2002, a acceptat în cele din urmă planul de austeritate al FMI-ului.
Devalorizarea monedei naționale după liberalizarea cursului de schimb a făcut ca exporturile argentiniene să fie mult mai competitive la nivel global, descurajând în același timp importurile. Creșterea în paralel a prețului la soia pe piața internațională a generat și mult dorita injecție de capital străin, China devenind importatorul principal de soia argentiniană.
După ce populația a retras 22 de miliarde de dolari din bănci în decursul a numai 3 luni, pe data de 1 decembrie 2001, guvernul de la Buenos Aires anunța celebrul "coralito", înghețarea tuturor depozitele bancare pentru a împiedica retragerea și a restului de 70 de miliarde de dolari rămași în sistemul bancar, ceea ce ar fi condus la falimentul băncilor. Această decizie a declanșat cea mai gravă criză economică și socială din această țară. Câteva zile mai târziu, FMI-ul refuză să acorde Argentinei un împrumut de 1,26 de miliarde de dolari și pe 23 decembrie guvernul anunță că țara a intrat în încetare de plăți, datoria sa fiind de 100 de miliarde de dolari. Însă Argentina și-a impus ulterior propriile condiții în fața creditorilor, reușind să obțină o reducere cu 75% a datoriei.
Lecția de supraviețuire din stradă
Însă politica aplicată de Argentina este greu de aplicat în zona euro. "Acest model a fost posibil pentru că lumea s-a schimbat radical între timp" spune Dal Poggetto. "Prețul unor produse exportate masiv de Argentina, precum soia, a crescut chiar și de patru ori, dolarul a scăzut și ratele dobânzilor au rămas mici", precizează ea. În plus, aceste măsuri au avut și un cost, accesul Argentinei pe piețele financiare internaționale fiind blocat, ceea ce a obligat-o să se autofinanțeze, apelând în acest sens chiar și la naționalizarea sistemului privat de pensii. În plus, politica de subvenții a implicat o creștere a cheltuielilor publice cu 35% și la o inflație anuală de peste 25%.
În tot cursul crizei, populația s-a mobilizat exemplar pentru a depăși consecințele recesiunii. S-a dovedit că unul din trei argentinieni a participat la adunările populare organizate la colț de stradă și în alte locuri publice unde populația se organiza pentru a face față evacuărilor forțate, dar și pentru a pune la cale și gestiona apoi programe de ajutor colectiv, precum cele de sănătate sau de alimentație. Unele astfel de proiecte au fost ulterior luate în considerare la nivel național de către autorități pentru a reforma vechile structuri care nu mai funcționau.
La nivel social, schimbările sunt dramatice. Dacă în 2001, aproape 36 la sută din populația argentiniană era la limita subzistenței, în a doua jumătate a anului 2008 doar 15 la sută mai era în pragul sărăciei. În numai trei ani, Argentina a reușit să atingă PIB-ul din 1998, anul de dinaintea declanșării crizei.